mi-a placut si va spun si voua...

[shpeedy]

Intr-adevar nu sunt un idealist, ci din contra...
Dar - cu referire la articol - consider ca pe de-o parte, nu ar trebui sa reducem toate declaratiile din lumea asta la specificul carpato-danubiano-pontic (una spunem, alta facem/nu facem nimic) si, pe de alta parte, omu' pare a avea ceva istoric in activismul contra saraciei...

Parerea mea...

[edy70]

Corect. Domnul (omul ) Jim Yong are ceva solid in spate, toata stima. Dar..... atunci cand accepti o functie politica ( "On March 23, 2012, U.S. President Barack Obama announced his nomination of Jim Yong Kim to become the next president of the World Bank." ), reprezentativa (doar reprezinta actionariatul - din cine o fi compus? ), parca nu este ca pe malurile Dîmbovitei dar si pe malul Potomacului se practica dublul, triplul discurs. La scara planetara.

Pana una, alta incerc o gluma. Amara !

"Happy Hunger Games !"

Sa auzim de bine ! 

[shpeedy]

Stii ce a ramas pe fundul Cutiei Pandorei... 

[edy70]

Stii ce a ramas pe fundul Cutiei Pandorei... 

Pe romaneste: Toata lumea sa traiasca, numai noi sa nu murim ! 

[gabineg]

Acum despre unul care a murit...

Poate nu aţi auzit de el. Nu e nici pe departe atât de celebru ca Steve Jobs.
Alan Mathison Turing (1912 – 1954) a fost un matematician britanic genial, considerat unul dintre fondatorii informaticii moderne.
Era un ciudat.
Îi plăceau Albă-ca-Zăpada, matematica şi... băieţii. Îi plăcea, de asemenea, să  vorbească la telefon, ore întregi, cu mama sa, căreia îi povestea totul.
Îi mai plăcea să alerge la maraton şi, în câteva rânduri, a încheiat cursa printre primii.
În anul 1940, Turing se trezeşte într-o neobişnuită tabără de luptă, de fapt un laborator al celebrului MI5 britanic. Reuşeşte să contribuie la descifrarea mecanismelor maşinii de cifrat germane ENIGMA. Alan Turing era pe cale să devină un erou al celui de al doilea război mondial. Datorită geniului său, Churchill putea primi, în fiecare dimineaţă, decriptate, mesajele de război ale lui Hitler.
După război, Turing intră la National Phisycal Loboratory, unde construieşte, în paralel cu americanii, primul calculator din lume.
Din păcate, poliţia îl arestează pentru homosexualitate şi, deoarece aceasta reprezenta un delict, pledează vinovat şi acceptă, îl locul închisorii, un tratament chimic pe bază de estrogeni. Nu rezistă psihic şi, într-o zi a anului 1954, unge un măr cu cianură, muşcă o dată şi moare.
Laurrent Joffrin, autorul cărţii Istoria codurilor secrete scrie:
Când, în anii eroici ai informaticii, în California, câţiva puşti creează într-un garaj o firmă de producţie de calculatoare, o numesc Apple şi îi dau ca emblemă un măr în culorile curcubeului – culorile mişcării homosexuale – din care cineva muşcase o dată. Muşcase şi murise. Se numea Turing.

[LTD]

nu-mi aduc aminte cu mare placere de turing... la un examen trebuia sa demonstrez ca "orice functie calculabila este turing calculabila"... tot ce imi amintesc acum (si atunci a fost la fel...) e ca demonstratia se intindea pe 2 pagini A4 scrise marunt...

[gabineg]

Un precursor al sistemelor automate.

http://www.chonday.com/Videos/the-writer-automaton

[shpeedy]

Daca faci abstractie de sponsorizare si plasarea de produse, 'pastilele' sunt chiar OK - Clubul celor care muncesc în România.

[LTD]

www.soleta.ro

[gabineg]

Am primit pe mail si postez aici:

Într-o seară de august, Iulian Angheluţă, un bărbat de 38 ani cu ochi rotunzi şi privire blândă, aştepta lăsarea întunericului ca să facă lumină în satul Ursici. Angheluţă, director executiv al agenţiei de creaţie şi branding Rusu+Borţun, purta un tricou negru, pe care scrie cu litere albe „Lumină pentru Ursici”. E numele proiectului care-l ţinuse treaz în ultimele luni, prin care dorea să ilumineze cu panouri solare un sat izolat și neelectrificat din comuna Boşorod, judeţul Hunedoara. În acea seară urma să îl prezinte celor de pe terasa Fabrica, din București, veniţi la festivalul de publicitate ADFel.
Iulian Angheluţă a ajuns prima oară în satul hunedorean Ursici în decembrie 2008, cu o caravană de maşini încărcate cu alimente, în cadrul unei acţiuni umanitare organizată de un club de off-road din Deva. După o urcare dificilă pe un drum de ţară îngheţat, care i s-a părut ca un ritual de trecere, a găsit 15 case din lemn îngropate în zăpadă, cocoţate pe creste şi despărţite de câte doi-trei kilometri. A simţit atunci că a ajuns într-o altă lume: „Nu erai nici pe pământ, dar nici în cer, erai cumva între”. Cel mai mult l-au impresionat cei 50 de săteni, majoritatea vârstnici, care trăiau fără curent electric, gaze, dispensar sau semnal la telefon, înconjuraţi doar de păduri, de munţi şi de cer.
A revenit în satul ascuns în Munţii Şureanu în fiecare an, în preajma Sărbătorilor, iar când n-a găsit însoţitori, s-a dus singur, cu maşina încărcată. E unul din locurile în care se poate detaşa şi evada din oraş şi simte că zona are o spiritualitate aparte, că oamenii de acolo, deşi trăiesc în condiţii grele, sunt fericiţi, pentru că dincolo de confort, „probabil caută altceva în viaţă”. La fel ca el.
Angheluţă e un tip aventurier, pasionat de sporturi dure şi adrenalină. În primăvara lui 2012, a renunţat la funcţia de media director dintr-o agenţie de media, pentru ca în vară să plece împreună cu doi prieteni şi cu o Dacie în Mongolia, în cadrul raliului caritabil Mongol Rally. Experienţa, pe care şi-a dorit-o pentru că simţea nevoia de o schimbare, l-a ajutat să-şi dea seama care sunt lucrurile cu adevărat importante pentru el: să ajute, să fie mai aproape de oameni şi mai liber. Pe parcursul expediţiei asiatice, s-a întrebat ocazional ce mai fac oamenii din Ursici, aşa că în octombrie 2012, la nici o lună de când s-a întors, era din nou în vârf de munte, discutând cu ei despre cum ar putea să-i ajute.
A ajuns atunci în sat pe la şapte seara, împreună cu doi prieteni. Au bătut la uşa unei case şi au nimerit la familia Urşic, în timpul unui parastas unde se strânseseră mai mulţi săteni. Oamenii i-au invitat la masă şi discutând cu ei, le-a spus că vrea să vină şi în decembrie şi i-a întrebat ce ar mai avea nevoie să le aducă – el se gândea la nişte medicamente. „Nouă ne-ar trebui, de fapt, curent”, i-au răspuns. Foloseau pe atunci generatoare sau lămpi cu petrol, dar carburantul era scump şi transportul din vale dificil. Tot în vale îşi încărcau şi telefoanele. Când un sătean avea drum în Boşorod, aduna mai multe din sat şi le punea la încărcat câte-o oră, cât timp îşi făcea cumpărăturile şi sau rezolva alte treburi.
Deşi a fost de multe ori în Ursici, Angheluţă n-a apucat să vorbească cu toţi localnicii. Distanţele dintre case sunt mari şi n-a ajuns la toţi. În plus, n-a vrut să intre prea mult în viaţa lor, mai ales că oamenii de munte sunt mai tăcuţi şi retraşi. Crede însă că poţi să cunoşti un om mai bine prin ce face şi cum trăieşte decât prin vorbe şi de-asta şi-a dorit să-i ajute: îi admiră pentru cum se descurcă, în ciuda greutăţilor, pentru cum se ajută între ei şi cât de mult muncesc, îngrijindu-şi vitele sau cultivându-şi ogorul. A ţinut însă în permanenţă legătura cu Victor Bărbuţ, un tânăr de 23 de ani care a fost din casă-n casă şi-a aflat de la fiecare familie în câte camere locuiesc şi de câte becuri au nevoie. Victor locuieşte în singura casă care are curent electric, pentru că el şi familia sa au săpat gropi, au tras fire şi au montat stâlpi, totul din banii lor.
Din cauza inaccesibilităţii zonei, un sistem centralizat de electrificare e complicat şi costisitor – cam trei milioane de lei, a aflat Angheluţă de la un reprezentant al primăriei. Aşa că s-a gândit că panourile solare ar fi soluţia cea mai accesibilă, iar în decembrie, când a rămas înzăpezit pe drumul de urcare şi era să alunece în prăpastie, şi-a promis că nu va mai amâna şi va încerca să-i ajute cât mai repede. „Mi-am dat seama că dacă tot trenezi nişte lucruri, e posibil să nu mai ajungi să le faci.”
Anul acesta, la începutul verii, a lansat campania „Lumină pentru Ursici”, sub umbrela asociaţiei Free Mioriţa, pe care a înfiinţat-o în martie 2012, înainte să plece în Mongol Rally. Şi-a propus să cumpere un panou pentru fiecare casă, 14 în total, pentru care ar fi avut nevoie de 7.500 de euro. A început să se documenteze prin martie, un prieten l-a ajutat cu logo-ul, iar colegii de la agenţie au făcut macheta de presă. Neavând buget de promovare, s-a axat pe mediul online şi pe participarea la evenimente urbane precum Street Delivery, Train Delivery sau ADFel. Acolo, le povestea oamenilor de campanie şi de oamenii din Ursici, îi învăţa cum pot face mini surse de curent din ce au la îndemână şi strângea bani pentru panouri, din vânzarea de tricouri, sacoşe de pânză şi creioane din hârtie reciclată. Ştia că îi va fi greu să mobilizeze oamenii, dar se bucura pentru fiecare tricou vândut şi era sigur că va reuşi, chiar dacă îi va lua mult timp. Până la sfârşitul lui iulie reuşise să adune 2.400 lei, bani care i-ar fi ajuns pentru un panou, pe care plănuia să-l instaleze în septembrie.
La sfârşitul lui iulie a aflat şi bloggerul Cristian Manafu de campanie, de la colegii lui Angheluţă. A scris pe blogul său un text în care anunţa că vinde spaţiu publicitar pe blog, urmând să doneze banii către „Lumină pentru Ursici”. Alţi 30 de bloggeri i-au urmat exemplul, iar spre seară, a primit un SMS de la Anca Nuţă, Director Identitate & Comunicare la UniCredit Ţiriac Bank, care îi cerea mai multe detalii despre campanie. Manafu i-a făcut legătură cu Angheluţă, iar după două zile, Nuță l-a sunat şi i-a spus că UniCredit va cumpăra toate cele 14 panouri. Reprezentanţii băncii spun că au fost impresionaţi de faptul că impactul este unul de durată şi ar ajuta o întreagă comunitate.
Pe terasa clubului Fabrica, în timp ce aprindea, simbolic, casele din hârtie, lui Angheluţă încă nu-i venea să creadă că lucrurile s-au întâmplat aşa repede şi că toţi oamenii din Ursici vor avea lumină înainte de iarnă. Era fericit, dar obosit de alergătura din ultimele luni şi deja se gândea la montarea panourilor. Se temea de drumul până acolo, de vremea care ar fi putut să-i încurce şi că voluntarilor le va fi greu să stea nouă zile în cort sau în saci de dormit.
La începutul lui septembrie, Angheluţă a plecat spre Ursici, însoţit de 23 de voluntari: prieteni, angajaţi ai băncii sau oameni care i-au scris că vor să ajute. Au ajuns în sat noaptea târziu şi au înnoptat la şcoala din sat, care nu mai e funcţională pentru că în Ursici nu mai sunt suficienţi copii. A doua zi au descărcat echipamentele, s-au împărţit în două echipe şi au montat primele panouri, sub îndrumarea unui prieten de-al lui, inginer electronist, care ştia, de exemplu, că panoul trebuie montat în zona cea mai sudică a acoperişului sau că acumulatorul – cel care înmagazinează electricitatea – trebuie aşezat în camera cea mai călduroasă. Restul de voluntari au montat invertoare şi întrerupătoare, au tras fire (în total 10.000 metri de cablu), au dat găuri şi au montat 70 de becuri.
„Nu plec din sat până nu montez toate panourile”, le-a spus sătenilor, ca să-i liniştească pe cei care se temeau că nu va ajunge şi la ei.
În următoarele trei zile, cât a fost senin, au instalat câte trei panouri, iar joi şi vineri, pe o ploaie mocănească, au făcut ultimele reglaje. La fiecare casă, sătenii i-au oprit la masă sau la un pahar de ţuică, în semn de mulţumire că vor putea folosi de-acum câte două-trei becuri pe seară, un aparat de radio şi că îşi vor putea încărca telefonul. „Nu e o soluţie care să le dea independenţă”, recunoaşte Angheluţă, „dar e un grad mult mai mare de autonomie faţă de ce aveau până acum, cu generatoare.” Pentru două ore în care ţineau aprins un bec, un generator consuma cam un litru de benzină şi mulţi nu-şi permiteau.
Întors în Bucureşti, se gândeşte că ar putea continua iniţiativa şi în alte sate fără curent electric, un fel de „Lumină pentru România”. I-au scris oameni care ştiu de case în aceeaşi situaţie şi i-au cerut detalii tehnice, iar voluntarii l-au întrebat când mai fac astfel de acţiuni.
Se gândeşte şi la alte proiecte prin care să ajute, cum ar fi o campanie umanitară de Crăciun sau o curăţenie la care participă anual pe plaja din Vadu, dar deocamdată, panourile solare îi aduc cea mai mare mulţumire: „Acum pot să spun şi eu că am lăsat ceva în urmă. N-am copii, n-am casă, dar am făcut lumină într-un sat”

http://www.freemiorita.ro/ursici/